Crimă şi pedeapsă


crima si pedeapsa

Despre: Crimă şi pedeapsă
Autor: Fyodor Dostoyevsky

De pe-acum pot spune că aceasta nu e o recenzie pe măsura cărții. Oricât m-aş strădui, cu priceperea mea, nu-i pot face dreptate, cu atât mai mult dacă mă străduiesc să fie „spoiler-free”: urmează deci o parte dintre impresii (exact cât să nu strice surpriza citirii ei) şi un îndemn să începeţi s-o citiţi cât mai curând, pentru că este absolut grozavă!

„Crimă şi pedeapsă” a fost, așa, un talmeş-balmeş de gânduri, emoții și realitate, pe care le-am simțit şi individual şi pe toate odată, amestecate, aşa cum sunt ele în viața de zi cu zi. Este o artă să poți surprinde toată anxietatea, panica, frustrarea, remușcările cuiva, să faci să apară aievea, ca trăite exact în acel moment, și nu cred ca am citit altă carte care să reușească să le transpună pe toate în cuvinte. Iar asta îmi trezește o mare curiozitate despre cum era de fapt viața interioară a omului care a gândit și conceput o astfel de carte, dar și alte zeci de întrebări despre dileme morale şi religioase (reflecţia asupra crimelor în teribilitatea lor desăvârşită nu face decât să accentueze astfel de probleme).

Tânărul Raskolnikov, personajul principal, după ce renunţă la studii, trece printr-un episod intens din punct de vedere psihologic. Acţiunile lui sunt complet haotice, gândurile lui dezordonate, dar exact prin aceste detalii se evidenţiază talentul autorului de a reprezenta desăvârşit natura umană. Caracterizarea personajului este întregită cu un complex de superioritate (felul în care numeşte „păduchi” pe cei pe care îi consideră inferiori mi s-a părut amuzant chiar, în contextul intens al trăirilor sale). Remarcabil este faptul că focalizarea întregului roman pe tumultul său interior este completată mai departe de suferinţa celor din jurul său. Această suferinţă este cea care îl forţează în permanenţă să îşi reevalueze şi reinterpreteze faptele şi îl forţează, în ciuda tendinţei sale evidente de respingere a celor din jur, să ia parte activă în viaţa familiei şi cunoscuților.

Un factor esenţial pentru crearea vieţii interioare atât de bogate pentru un personaj este societatea rusească în sine. Pentru mine era enigmatică: nu-i puteam vedea altfel pe ruși decât reci, distanți şi intimidanţi, dar cartea mi-a completat imaginea cu scene atât de detaliate cât să îmi zburlească părul, să mă facă să mă simt în mijlocul poveştii, martoră la cruzime şi sărăcie, de faţă la critica şi condamnarea persoanelor pe baza aparenţelor, aproape de suferinţa dar şi de iubirea lor necondiţionată.

Şi cu toate astea, nu aceste scene impresionante sunt ceea ce mi s-a părut că ar da realism cărţii. Mai degrabă ambiguitatea morală a caracterului fiecărui personaj: nici măcar unul cu adevărat pur, dezinteresat, întrupare a noţiunii de „bun” din poveştile pe care le citesc de obicei. Fiecare este atât de complex şi atât de interesant conturat încât încadrarea în noţiuni de bine sau rău, oricât ar fi de clară şi de frumoasă (cui oare nu i-ar plăcea să trăiască într-un basm?), ar fi o limitare superficială.

M-am întrebat cum se disting clasicii de orice alţi scriitori. Tind să cred că prin intrebările pe care te determină să ţi le adresezi, iar „Crimă şi pedeapsă” mă face să întreb: Sunt eu un om bun? Ca şi concluzie, un roman psihologic despre suferinţă şi mortalitate care m-a emoţionat profund. Aştept păreri 🙂


Citate preferate:

Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint.

***

Doi flăcăi din mulțime înhață cîte un bici și se apropie în fuga să lovească calul din părți, fiecare de partea lui.
– Plesnește-l peste bot, peste ochi, peste ochi! striga Mikolka.
– Cântați, fraților! urlă cineva din căruţă, și toată lumea i se alătură.
Răsuna un cîntec de chef, o dairea și fluierăturile acompaniază refrenul. Muieruşca din căruță sparge alune în dinti si rîde.
Copilul aleargă pe lîngă căluț, se repede în faţa lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plînge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg șiroaie. Unul dintre bătăuși îl atinge din greșeală peste fata; dar el nu simte nimic, își frînge mîinile, ţipă, se repede la bătrînul cel cărunt, cu barba albp, care dă din cap și con­damnă cele ce se petrec. O femeie îl ia de mână şi încearcă să-l ducă de acolo; dar el se smulge şi se repede din nou la caluţ.
Mârțoaga e gata sa cada, dar mai încearcă o data cu disperare sa zvîrle din picioare.
– Lua-te-ar naiba! urlă, furios, Mikolka.
Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruței o oiște lunga și groasă, o apuca de un capăt cu amândouă mîinile și o ridică deasupra iepei.
– O da gata! strigă lumea.
– E calul meu! zbiară Mikolka și lasă cu toată greutatea oiștea pe spinarea calului.
Răsună o lovitură grea.
– Dă-i, dă-i! De ce te-ai oprit? strigă câteva glasuri din mulțime.
– O omoară!
Mikola își face vînt pentru a doua oara și o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mîrțoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opintește, trage din răsputeri, se smucește când într-o parte, cînd într-alta, ca sa urnească greutatea; dar şase bice o lovesc năprasnic din toate părțile, oiștea se ridică și se lasă din nou, încă o data și încă o data, cadențat, greu. Mikolka e în cul­mea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
– Are viaţă în ea! strigă lumea.
– Acușica are să cadă, fraților, acușica se isprăveşte! strigă altul.
– Dă-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
– He-ei, mânca-te-ar puricii să te mânânce! Feriți! răcnește Mikolka. Azvârle oiștea, se apleacă din nou în căruță și scoate de acolo o rangă de fier. Feriți! urlă el și cu toată puterea izbește în sărmanul căluț.
Lovitura spinteca aerul; căluțul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smucească o dată, dar ranga îi cade din nou, greu, pe spate, și el se prăbușește, ca și când i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
– Doboară-l! strigă Mikolka și sare în neștire din căruță. Câțiva flăcăi, roșii și beți ca și el, apucă ce se nimerește – bice, beţe, oiștea – și se reped la căluțul ce-şi dă sufletul. Mikolka se oprește alături și lovește în neștire cu ranga în spinarea bietului ani­mal. Căluțul întinde botul, sufla greu și moare.
– L-a doborât! strigă mulțimea.
– Da’ de ce n-a vrut sa meargă la galop?
– E al meu! răcnește Mikolka cu ranga în mână, și ochii îi sînt injectați de ură.
S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: