Despre Gandhi şi războiul fără violenţă (partea I)

Despre: Gandhi: Sunt un soldat al păcii (volumul 1)

Autor: José Frèches

Biografiile mă fascinează. Ele sunt singurele care pot dezvălui întreaga lume care formează un om: familia, credinţele, valorile, crezul, educaţia, experienţele – tot ce contribuie la crearea unei persoane, ca un puzzle uriaş. Iar nouă ne rămâne ca piesă cu piesă, alăturate, să reconstruim, să înţelegem măreţia şi simplitatea lui Gandhi.

Ce mi-a atras atenţia, în primul rând, este stăruința în convingerile sale, încă de mic copil. Era o zicală românească, veche, importantă pentru că edifică principiul câștigării și păstrării încrederii cuiva: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. Cu alte cuvinte, singura cale spre a fi sincer cu tine însuţi, spre a avea respectul celor din jur şi încrederea acestora, este să aplici convingerile, principiile corecte până în cele mai mici acţiuni. Dacă nu faci asta, în momentele cruciale vei avea îndoieli cu privire la calea de urmat: un fapt minor greșit va crea condițiile greșelilor majore. Iar Gandhi refuzând să copieze când era elev, în ciuda îndemnului profesorului care era speriat de inspecţie, mi s-a părut cel mai frumos şi mai grăitor exemplu în acest sens. Este nevoie tot de corectitudinea unui copil, naivitatea şi inocenţa acestuia în judecarea comportamentului celor din jur pentru a reflecta și la ideea că oricât de pioşi erau, indienii nu aplicau şi la alte caste generozitatea cu care se mândreau (cum este cazul mamei sale, care îl îndepărtează speriata pe copil de un dalit- cel care curăţa latrinele şi pe care tradiţia cere să îl ignori şi să nu îl atingi pentru a nu deveni impur).

Primul volum al romanului este unul care marchează evoluţia de la copilărie la un tânăr adult şi este presărat și cu descrierile unor momente precum: căsătoria, proprii copii, pierderea părinţilor, studiile şi, nu în ultimul rând, începutul luptei împotriva nedreptăţii. Gandhi era un tânăr firav și foarte timid. Primul său discurs, deşi strălucit scris, trebuie să fie citit de altcineva pentru că, în faţa mulţimii, el se blochează. Timiditatea îl făcuse şi în trecut să cedeze şi, spre exemplu, să mănânce carne, din dorinţa de a fi acceptat de prieteni, deşi contravenea dorinţelor proprii. El este într-o permanentă luptă cu sine, tocmai ca să îşi învingă această timiditate. Îşi alege cu grijă bătăliile – dar, bineînţeles, şi aceasta e o artă pe care o învaţă pe parcurs: bătăliile care nu au sens pur şi simplu le evită, deoarece înţelege importanţa şi necesitatea investirii energiei şi curajului în acelea care contează.

Ce este remarcabil cu adevărat la Gandhi este forţa sa interioară. Aceasta provine din fidelitatea faţă de convingeri şi practicarea acestora în viaţa de zi cu zi, fără discriminări în generozitatea şi iubirea faţă de semeni. Primul volum al acestui roman explică începutul luptei sale pentru apărarea drepturilor indienilor din Africa de Sud. „Luptă” nu este neapărat cel mai potrivit cuvânt având în vedere rezistenţa paşnică, fără urmă de violenţă pe care a impus-o pentru sine şi pentru cei care l-au urmat în apărarea cauzei sale. Neobosit, a avut încredere în modul de abordare care presupune întâi dăruire şi apoi aşteptări. Aşa a început să îi înveţe pe indieni (musulmani şi hinduşi deopotrivă) cum să îşi trateze clienţii şi angajatorii- cu respect şi corectitudine pentru a le arăta că indienii sunt un popor căruia nu ai ce să îi reproşezi. A înţeles că pentru a cere drepturi trebuie să îşi determine co-naţionalii să se supună întâi obligaţiilor (bineînţeles, acelor legi care erau egale şi pentru albi şi pentru negri în aceeaşi măsură). A creat chiar o comunitate auto-suficientă pentru a avea o forţă unită – comunitate în care a început şi procesul de alfabetizare pentru indienii care înţelegeau importanţa educaţiei.

Pe plan personal, este impresionant faptul că a reuşit să învingă şi să se detaşeze de pasiunile lumeşti (mancare, sex, confort personal, dorinţe de îmbogăţire – nici una nu a însemnat nimic pentru el) şi mai mult, a reuşit să îi inspire pe cei din jur la acelaşi lucru. O astfel de detaşare i-a permis să nu sufere în momente în care a fost încarcerat şi să depăşească fără îndoieli şi fără a se lăsa copleşit problemele ivite în calea sa de luptă paşnică (satyagraha).

Citate preferate:

– Da, domnule Gokhale. Aveţi dreptate, sunt mult prea timid. La drept vorbind, încă nu am găsit leac pentru asta.
– Trebuie să ieşi din cocon. Viermele de mătase iese din cocon. Dacă nu, nu se transformă în fluture.
De teamă să nu îl supere pe brahman, nu îndrăzneşte să îi răspundă în glumă că dacă viermele de mătase iese din cocon nu mai există mătase, dar se limitează să îi mulţumească pentru propunerea sa amabilă.

Creatorul ne-a desenat pe toţi cu aceeaşi pensulă. Fiecare dintre noi ară în sine acelaşi lot divin. Să nu respecţi o singura fiinţă umană înseamnă să nu te respecţi pe tine însuţi. Aş merge chiar mai departe. Dacă îi ai în vizor pe oameni şi nu acţiunile sau sistemele la care iau parte înseamnă să declanşezi cercul interminabil al violenţei, să deschizi supapele rezervorului plin de ură care, din păcate, este latent în fiecare dintre noi. Prefer să îmi folosesc energia încercând să sec acest rezervor. Cel care nu foloseşte violenţa este mult mai puternic decât cel care i se abandonează.

P.S. Curând veți putea regăsi și impresiile despre continuarea acestui roman – volumul al doilea: „Gandhi: Si India va fi liberă!”.