Lumina ce se stinge


Despre: Dying of the Light (Lumina ce se stinge)
Autor: George R. R. Martin

Cu cât mă gândesc mai mult la această carte, cu atât îmi dau seama că îmi este foarte dificil să îmi exprim impresiile legate de ea. Poate sunt emoții așa încâlcite din cauza finalului care mi-a dat cel mai enervant sentiment: acela care apare atunci când întâlnești ceva fără o concluzie clară, și, bineinteles, preferabil una în linia „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Poate din cauză că îmi creasem alte așteptări, și dacă e cineva care să îți dea așteptări peste cap și să te surprindă, George Martin este printre cei mai buni. Poate pentru că întotdeauna mă regăsesc tânjind după lumi în alb-negru, cu concepte de bine și rău clar definite iar viața, ca și cartea de față, are predilecție spre zonele intermediare.

Începutul a fost promițător: pe o planetă care moare încet, după ce a găzduit un amestec de culturi și civilizații din tot universul în cadrul unui festival, avem parte de reîntâlnirea unor vechi îndrăgostiți. Cadrul este cât se poate de „feeric”: vegetație formată din plante care sugrumă viața altor plante (chokers), plante născute din experimente, mai mulți sori dintre care cel mare este numit „Fat Satan”, orașe părăsite în care se aude muzică stranie care îndeamnă la sinucidere și, bineînțeles, legende despre sporturi cu vânători de oameni.

Suntem introduși apoi în lumea kavalar – o lume cu tradiții învechite, influențate prea mult de bătălii dificile, o lume cu o cultură străveche pe moarte, pe punctul de a fi complet înlocuită de ceva nou. Cea mai importantă trăsătură a acesteia este organizarea societății: majoritatea femeilor ținute împreună, cu rol doar de procreare, bărbații fiind aceia care împărtășeau pe viață o legătură (fiind teyn unul altuia – ceva între frați și soți). Personajul principal, Dirk t’Larien, ajunge pe această planetă, Worlorn, la chemarea fostei sale iubite, Gwen, pe care o regăsește într-o conjuctură ciudată, ca un fel de soție (betheyn) pentru doi teyn kavalar.

Având aceste premise, partea de psihologie a cărții nu putea fi decât fascinantă: explorarea sentimentelor mixte, confuze, generate de revedere pentru foștii îndrăgostiți, situația cel puțin stânjenitoare generată de interacțiunea dintre noul „soț” Jaantony, partenerul acestuia, Garse, și vechii iubiți, explorarea societății patriarhale și a primelor crâmpeie de schimbare precum și rezistența pe care societatea conservatoare o manifestă. Toate sunt aspecte în legătură cu care fiecare poate avea pareri diferite, dar pe care nu ai cum sa nu le legi de experiențe proprii sau probleme de actualitate.

Cărțile S.F., dintre toate genurile, îmi pare că îi lasă unui scriitor o libertate nemaipomenită când vine vorba de antrenarea imaginației în crearea unei culturi complet noi și diferite, dar oricât de departe în timp și spațiu este acea cultură, nu o putem judeca decât prin prisma a ceea ce cunoaștem deja. Și atunci, comparațiile și ideile generate sunt cât se poate de interesante.
Unul dintre conceptele care mi-au dat de gândit este legat de natura denumirilor: un lucru fără nume este lipsit de substanță, iar în momentul în care pui o denumire unui lucru, acel lucru (obiect, relație, rol) cumva devine o realitate definită astfel. Cuvintele ne construiesc complet realitatea înconjurătoare: rolul de soție, iubită, prietenă, dușman devine oficial numai în momentul în care cuvintele impun acest statut, definesc acea relație. Conceptul poate părea banal sau lipsit de importanță, dar reflectă, încă o dată, semnificația și influența majoră pe care acestea o pot avea: de la modul în care te adresezi iubitei la modul în care te adresezi unui necunoscut sau modul în care discuți și definești noi concepte, cuvintele folosite creează imaginea realității noastre. Și aici, cartea a reușit să îmi declanșeze o serie de întrebări „existențiale”: cât din realitate este așa cum o văd eu și cât este doar imaginea dorințelor mele? Cât mă mint pe mine însămi cu cuvinte pretențioase pentru a nu da atenție și a nu înfrunta cu adevărat potențiale temeri sau conflicte? Acestea sunt și dilemele lui Gwen și, deși expuse succint, sunt elemente care ne dau de reflectat. Eu le găsesc ca fiind parte naturală din farmecul celor mai bune cărți: dacă de răspunsuri ducem mereu lipsă, un început bun pe calea auto-cunoașterii e să avem, cel puțin, întrebările potrivite.

Pe de altă parte, autorul a insistat nu numai asupra acestei componente a cunoașterii unei culturi, prin înțelegerea denumirilor folosite, ci și asupra importanței cunoașterii istoriei și a tradițiilor. Și mai mult, el a evidențiat cum călătorii nu fac acest efort și merg, în schimb, pe presupuneri și idei familiare pe care le aplică tuturor celor întâlniți, fără discriminare. Cu alte cuvinte, este condamnată ignoranța ca generatoare a prejudecăților și conflictelor.

Bineînțeles, cartea este una de acțiune: avem parte de intrigi, evadări, urmăriri, dueluri, coduri de onoare de respectat, scene de violență și toate, cu amestecul de elemente care te pun pe gânduri, creează o stare de suspans și nerăbdare imediat ce ești prins în miezul întâmplărilor. Și dacă, în plus, adăugăm amănuntul că este primul roman scris de George Martin, mult înaintea seriei „Game of thrones”, este de înțeles cum de am găsit titlul imposibil de refuzat.

Citate preferate:

Ea ridică din umeri. „M-am mințit singură”, a spus, „și l-am lăsat pe Jaan să mă mintă, deși am impresia că el crede sincer toate minciunile frumoase pe care mi le spune. Eram pregătită pentru el, Dirk, și aveam nevoie de el, și îl iubeam. Iar el nu avea o brațară de fier-și-foc să îmi dea. Pe aceasta o dăduse deja, așa că mi-a oferit numai jad-și-argint, și eu am acceptat doar pentru a-i fi aproape, cu doar o vagă înțelegere a ce înseamnă. Te pierdusem pe tine cu puțin timp înainte. Nu vroiam ca și Jaan să plece. Așa că mi-am pus brățărica și am zis tare „Sunt mai mult decât betheyn”, de parcă asta ar fi făcut vreo diferență. Dă-i unui lucru un nume și cumva asta va ajunge să fie. Din punctul de vedere al lui Garse, sunt betheyn pentru Jaan și cro-betheyn pentru el, și asta e tot. Numele definesc legăturile și îndatoririle. Ce ar putea fi mai mult? Pentru orice alt Kavalar e la fel. Când încerc să cresc, să îmi depășesc denumirea, Garse e acolo, furios, să strige „betheyn!” către mine.

2 comentarii

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: