Despre lene

Despre: Ghidul leneșului – mic tratat pentru leneși rafinați
Autor: Tom Hodgkinson

Când am început această carte aveam o idee preconcepută cu privire la ce ar fi trebuit să găsesc înăuntru: ironie la adresa leneșilor, mai fină sau mai brutală, dar clar împotriva lor, pentru că cine ar putea oare să aibă altă părere oficială? Iată deci, cum, din nou, cărțile mă iau prin surprindere, cu umor și ințelepciune și o perspectivă inedită. Ghidul leneșului chiar este un ghid pentru cei leneși, pentru cei care trebuie să găsească permanent scuze să nu facă ceva, să nu intre în jocul societății consumeriste, să evite cât mai mult stresul și pentru cei care vor să acomodeze așteptările celor din jur la dorințele proprii.

Am găsit o lectură rară, o gură de aer proaspăt, bine documentată și care te oprește și te face să te întrebi de ce muncești? De ce vrei atât de multe? De ce nu vezi și statul ca pe ceva util, cu potențial nemărginit pentru creație? De ce e atât de important să fii permanent ocupat ca să simți că faci ceva, că ai un scop? Este o carte care legitimează, pe drept cuvânt, statul degeaba, îl readuce la rangul său de odinioară, îi redă importanța pe care a pierdut-o, este o carte de care eu am avut nevoie ca să mă rup de rutină și să îmi pun întrebări, pentru că i-a dat subconștientului meu libertatea de care avea nevoie pentru asta – a făcut punerea întrebărilor să fie cel mai firesc lucru. A adus explicații cu apel la fapte istorice despre cum s-a trecut de la viața liberă la viața în care te simți dator să muncești, explicații care m-au îndemnat să îmi caut propria motivație pentru care mă străduiesc prea mult, prea mult să fiu ocupată, să fiu importantă, să am un scop, să am realizări, timp în care uit să apreciez procesul, uit să mă bucur de peisaj. Și da, este uimitor, tot acest amestec de gânduri și emoții este stârnit de carte doar pentru că a făcut în așa fel încât să găsesc firesc faptul de a-mi pune întrebări și de a-mi evalua modul de gândire.

Însă, mai mult, am găsit în carte citate amuzante, obiceiuri pline de lene ale artiștilor, oamenii celebri, rămași în istorie pentru creațiile lor, care au înțeles că munca nu trebuie să fie un proces cu durată fixă, ca pentru roboței. Dacă ești pasionat de ce faci, creezi în pauza de cafea, în plimbarea de după prânz, în orice moment în care îți este declanșată inspirația, și trebuie să recunoaștem, mai rar este ea declanșată de atmosfera încordată de birou.

Ce am mai găsit interesant este cum omul, de-a lungul timpului, a inventat tot felul de scuze legitime pentru a lua aceste pauze: de ceai, de fumat, de pescuit, de somn. Sunt obiceiuri create tocmai pentru a oficializa dreptul la încetarea activității, drept pe care puțini îl apreciază și îl înțeleg cum ar trebui. Iar acest „cum ar trebui”, nu implică, de fapt, niciodată oprirea completă: gândirea, re-evaluarea, autocunoașterea – toate continuă, doar că încetarea muncii schimbă perspectiva asupra lucrurilor, schimbă modul de găsire a soluției. Cartea devine, astfel, un nou manifest, ca multe altele de-a lungul timpului, care să atragă atenția asupra importanței muncii și pauzelor eficiente, spre deosebire de munca de dragul muncii, munca din dorința de a fi doar ocupat.

Ironia este că aceasta este cartea ideală pentru cei care sunt prea ocupați să citească, căci aceștia ar avea nevoie de ea cel mai mult.

Citate preferate:

Însuși Dumnezeu, afirmă Paul Lafargue în „Dreptul de a fi leneș”, a dat un bun exemplu: după ce a lucrat șase zile, se odihnește etern.

La originea tuturor relelor se află teama. Ea ne paralizează. Nu vă temeți, abandonați-va slujbele! Nu aveți nimic de pierdut în afară de anxietate și necazuri! Ori urmați exemplul celor superleneși, care preferă să muncească trei zile pe săptămână, ceea ce dă naștere unui curent social de bună credință. Veți obține un beneficiu psihologic enorm știind că zilele libere din fiecare săptămână sunt mai numeroase decât cele pe care le vindeți altuia. Asta ar face munca mai suportabilă și v-ar oferi patru zile în care să vă ocupați de propriile proiecte. Sigur, se înregistrează un regres financiar, dar majoritatea consideră că pierderea de venit este compensată clar de timpul suplimentar câștigat.
Timpul nu înseamnă bani! Munca și răgazul își pot da mâna!

Prietenul meu Nick Lezard vorbește despre Diploma Berii: când ai una în mână, îți poți permite să discuți despre orice subiect, pe larg și cu autoritate supremă.